Tuesday, 30 March 2010

130 de ani de ipocrizie



            Anul acesta Romania aniverseaza 130 de ani de relatii diplomatice cu Franta, Germania si Marea Britanie. Evenimentul este tratat de partea britanica cu obisnuitul calm englezesc. Pagina ambasadei britanice de la Bucuresti trateaza subiectul pe scurt, fara efuziuni gratuite. Diplomatia romana a inceput insa sa dea in fierbere incercand sa demonstreze ce relatii trainice si istorice ne leaga de britanici, germani si francezi. Formati multi dintre ei la scoala diplomatiei in timpul nesfarsitilor ani comunisti, angajatii Ministerului de Externe roman deprind se pare unii de la altii mestesugul unui serviciu sforaitor, festivist dar gol de continut si rezultate. Peste Canal, la Paris, aceeasi atmosfera, aceleasi cifre in joc. Nu e o simpla coincidenta. Destinele Frantei, Germaniei si Marii Britanii se impletesc in timp. In Europa si in lume, aceste trei tari, impreuna cu Austria, Rusia, S.U.A si Turcia si Japonia au trasat si retrasat hartile natiunilor pana le-a trecut plaivazul prin pergament si apoi prin hartie. Azi, pe computer, e si mai usor. Poti sa desenezi un Kosovo cu capitala la Targu-Mures in 30 de secunde. Iar Moldova poate la o adica sa doneze cate un sat intreg fiecarei tari de pe glob. E la moda peste tot multiculturalismul. Se pare ca nu si in Irlanda de Nord sau in Tinutul Secuiesc, o spunem din experienta noastra proprie de romani.

           Diplomatia poate sa ia multe forme.


          Pana in preajma alegerii simultane pe tronurile Moldovei si Munteniei a domnitorului Alexandru Ioan Cuza, sau Unirea Principatelor Romane de la 24 ianuarie 1859, cum este binecunoscuta de noi, diplomatia franco-britanica s-a rezumat in relatia cu cele doua principate la deschiderea consulatelor din Bucuresti si Iasi si la contacte sporadice care au avut loc intre reprezentantii romani si franco-britanici, fara rezultate notabile. Doar atunci cand cele trei mari imperii inconjuratoare ale Moldovei si Munteniei - Habsburgic, Otoman si Tarist luau o mica pauza de la disputarea provinciilor romanesti pe calea armelor, se mai semna cate un document care mai muta cate o regiune sub un protectorat sau altul. In majoritatea perioadei, turcii au avut recunoasterea Marilor Puteri asupra dreptului de a hotari destinele romanilor. Doar venirea pe tron a celui de al doilea imparat francez, care purta titlul de Napoleon al III-lea, a adus in atentia Frantei potentialul economic al Tarilor Romane si a generat implicit si inceperea manevrelor diplomatice active in vederea preluarii controlului politic al acestora. Pas cu pas, diplomatii francezi au luptat pentru unirea principatelor romane sub un domn strain. Turcii se opuneau pentru ca erau fermi convinsi ca acest act va duce la independenta provinciilor. Temerile lor erau desigur perfect intemeiate. Englezii au fost initial de partea turcilor, pentru ca nu doreau destramarea Imperiului Otoman. Nu aceleasi sentimente le nutreau pentru Rusia. Marea Britanie si-a schimbat in final pozitia, acceptand solutia franceza.
           Masonii romani, aproape toate figurile proeminente ale politicii vremii fiind membri ai lojilor franceze, initiati in timpul studiilor pe care le facusera la Paris, au hotarat sa aleaga un singur domn roman, contrar indicatiilor straine. Asa a ajuns Cuza domn in acelasi timp si in Moldova si in Tara Romaneasca. Tot membri ai masoneriei romane au fost cei care au mers apoi prin toate cancelariile occidentale si pe la Inalta Poarta pentru obtinerea recunoasterii noului domn. Am putea spune ca masoneria romana a jucat cu succes rolul primului serviciu diplomatic romanesc. Acestia si-au schimbat insa atitudinea fata de Cuza atunci cand acesta devenise prea autoritar, silindu-l sa abdice la 22 februarie 1866. Asa ca pana la urma, s-a ajuns unde au dorit Marile Puteri la inceput - Principate Unite cu domn strain.
          Carol I, sau Karl von Hohenzollern-Sigmaringen, vlastar al unei familii inrudite cu si apropiate de imparatul francez Napoleon al III-lea, accepta tronul si devine incepand cu 1866 din simplu ofiter al armatei germane, domnitor si apoi rege al Romaniei. Prin aceasta mutare, drumul noului stat Romania in Europa este deschis. Nu imediat. Doar 15 ani mai tarziu, in 1880, dupa ce romanii dadusera dovada loialitatii lor la Plevna, in 1877, Romania intra in sfarsit in relatii diplomatice oficiale cu Marile Puteri
           Descendenta germana il obliga probabil pe Carol I sa semneze in 1883 un tratat militar secret cu Puterile Centrale (Germania, Austro-Ungaria si Italia), initiativa care nu este primita tocmai bine de membrii guvernului roman, in mare parte aceiasi masoni de frunte. Manevre diplomatice de indepartare de Austro-Ungaria au loc in perioada urmatoare, in special intre 1909 si 1913, insa baletul viguros al habsburgilor pe scena europeana s-a dovedit greu de contrat pentru diplomatii romani.

            Declansarea primului razboi mondial a gasit Romania nehotarata, intre 1914-1916 adoptandu-se de guvernul de la Bucuresti o politica de neutralitate. Scurt timp dupa Consiliul de Coroana din 3 august, Carol I moare subit la 27 septembrie 1914.

           Diplomatia a avut intotdeauna si partile sale mai putin placute.

          Pe tronul Romaniei i-a urmat lui Carol I nepotul sau de frate, Ferdinand I, care a promis la depunerea juramantului ca va fi un bun roman. Relatia de amor avuta inainte de acceptarea tronului cu poeta Elena Vacarescu il incuraja probabil sa aiba astfel de sentimente. Constitutia  romana nu ii permitea insa regelui german, chiar si bun roman fiind, sa ia in casatorie o romanca. A rezolvat dilema prolifica regina Victoria a Marii Britanii, supranumita „bunica Europei”, care l-a indragostit scurt si complet diplomatic pe Ferdinand de nepoata ei, Maria de Edinburgh, un pic chiar de verisoara a regelui. Ei da, acum putem vorbi de relatii diplomatice puternice intre Romania si Europa occidentala. Romania, avand pe tron un rege german, dar ca regina o frumoasa descendenta a monarhiei britanice, a intrat in primul razboi mondial la 27 august 1916 de partea Antantei (Franţa, Imperiul Britanic şi Imperiul Rus), pozitie sustinuta indelung de clasa politica romaneasca, ale carei legaturi cu francmasoneria sunt incontestabile.
           Incepand cu acest moment, Romania a inregistrat esecuri nu numai militare, dar si diplomatice. Romania a cerut Transilvania pentru a intra in razboi, care a fost promisa de aliati, desi exista surse autorizate britanice (John Keegan) care sustin ca aliatii nu doreau sa isi respecte angajamentele. In doi ani de neutralitate, jocurile diplomatice puternice ale Rusiei care se temea ca Romania va cere inapoi si Basarabia luata de rusi in 1812 dar si ezitarile politicienilor romani si occidentali au intarziat finalizarea negocierilor si au lipsit armata romana de premisele declansarii unor operatiuni de succes in coordonare cu armata rusa. Diplomatia rusa avea sa devina in 1918 diplomatia sovietica, in urma revolutiei bosevice, confirmand lipsa de inceredere a militarilor romani in vecinii de la rasarit si lasand Romania izolata complet in fata trupelor germano-bulgaro-otomane, pe care soldatii romani le oprisera cu pierderi uriase cateva luni mai devreme la Marasti, Marasesti si Oituz.

              Francezii si britanicii s-au gasit in acest razboi foarte departe de Romania, ocupati cu propriile probleme militare. Trimiterea generalului Berthelot in Romania, in fruntea unei misiuni militare, suplimentata de echipament militar, a reprezentat o actiune militara, dar si una diplomatica.

              Incheierea separata a pacii cu Puterile Centrale la Bucuresti la 7 mai 1918 a anulat prevederile tratatului incheiat de Romania cu Antanta la inceputul razboiului, in 1916. In noiembrie 1918 Romania a reintrat in razboi,  actiunea fiind comentata de unii analisti ca fiind una pur oportunista, dar justificabila.

             Cu toata aceasta decizie controversata, anul 1918 reprezinta pentru Romania un an important, in care romanii din toate provinciile au reusit sa se regaseasca din nou sub acelasi drapel, prima data dupa Unirea sub Mihai Viteazul. Se pare ca relatiile de rudenie dintre monarhia „romana” si cele occidentale au avut inca o data o importanta mai mare decat relatiile diplomatice. Circumstantele realizarii Romaniei Mari sunt mai curand legate de fortele armate romane decat de diplomatie. Sfatul Tarii din Basarabia a votat in mare majoritate ca provincia sa revina in granitele Romaniei pentru a da posibilitatea armatei romane sa curete teritoriul de bandele de fosti soldati rusi care isi faceau de cap dupa parasirea frontului de la Marasesti. Transilvania a fost reocupata in decembrie 1918 de armata romana remobilizata pe fondul instabilitatii politice maghiare. Dezagregarea Ungariei si luptele armatei maghiare impotriva tuturor vecinilor fac ca armata romana sa ocupe Budapesta in 1919.

            Diplomatia armelor este se pare cea mai eficienta diplomatie.

            Sa venim mai aproape pe firul istoriei. Urmatoarea perioada istorica a Europei, intre sfarsitul primului si al celui de-al doilea razboi mondial este denumita de un mare numar de oameni „tradarea occidentala”.

Franta a semnat dupa 1920 aliante militare impotriva pericolului germano-rus cu majoritatera stateloe Europei Centrale si Estice. Marea Britanie promitea la Natiunile Unite sa apere si ea tarile europene. Neincrezator in aliatii franco-britanici, Nicolae Titulescu reuseste sa definitiveze mecanisme de aparare: „Mica Antanta” intre Romania, Cehoslovacia si Yugoslavia, si „Intelegerea balcanica” intre Romania, Yugoslavia, Grecia si Turcia, ca si tratate separate cu Italia si Polonia.
             In ciuda angajamentor ferme de a apara Europa Centrala si de Est, franco-britanicii au acceptat ca Germania sa anexeze in 1938 regiunea Sudeta din Cehoslovacia in speranta evitarii razboiului. Atacarea Poloniei de catre germani la 1 septembrie 1939 nu a declansat ofensivele nimicitoare promise de Franta si Mara Britanie. Replicile militare palide, practic tradarea militara a Poloniei, nu au salvat insa cele doua tari de la dezastrul razboiului. In curand, Germania avea sa ocupe Franta si sa bombardeze aerian Marea Britanie intr-un ritm infernal.
             In 1940, ramasa fara nici un aliat viabil, Romania nu poate decat sa incerce sa salveze ce se mai putea salva, diplomatia romana fiind, mai ales din cauza monarhului roman, Carol al II-lea, ineficienta. Daca Romania nu ar fi ales sa lupte, teritoriile pierdute deja - Basarabia, Tinutul Hertei, Bucovina de Nord si Ardealul de Nord ar fi fost imposibil de recuperat. Din nou, neincrederea in sovietici a jucat un rol esential, noul conducator al Romaniei, generalul Antonescu, contand pe promisiunile de revizuire a Dictatului de la Viena facute de Hitler, a ordonat trecerea Prutului la 22 iunie 1941. Macar exista o speranta ca Ardealul sa se intoarca in granitele tarii.
             Nici asa n-a fost tocmai bine. Intrarea S.U.A in razboi la 6 luni de la atacul gemano-roman asupra U.R.S.S. va intoarce din nou soarta impotriva Romaniei. Britanicii au trimis un ultimatum Romaniei la 30 noiembrie 1941, care instaura starea de razboi intre Romania si Marea Britanie incepand cu 6 decembrie 1941. La 12 decembrie 1941, Romania declara razboi S.U.A., raspunsul american sosind abia in iunie 1942.  Din pacate, nici in aceasta perioada zbuciumata diplomatia romaneasca nu a reusit sa obtina increderea moharhiei romane. Nicolae Titulescu a ajuns sa fie considerat tradator pentru ca a sustinut apropierea de Rusia. Titulescu nu facea decat sa se alature pozitiei Frantei. Romania a facut propuneri peste propuneri de iesire din razboi pentru a se salva de la dezastru incepand cu 1941, insa soarta ei se va stabili de fapt la Casablanca, in 1943, si la Yalta, in 1945. La Casablanca aliatii au decis sa nu negocieze cu statele axei si satelitii acesteia, englezii aratandu-le diplomatilor romani directia Moscova pentru negocieri. Conferinta de la Yalta avea sa stabileasca in amanunt pana unde urma sa se intinda influenta sovietica in Europa. Romania nu putea fi, geografic vorbind, in partea occidentala a continentului.
             Tanarul rege roman de 19 ani, Mihai I, nu mai are rabdare sa il lase pe Maresalul Antonescu sa negocieze o solutie si, la 23 august 1944, sub spectrul tancurilor sovietice care inaintau in Moldova, preia controlul politic al tarii, il aresteaza pe Antonescu si accepta armistitiul cu Natiunile Unite in conditiile impuse de U.R.S.S.
            Diplomatia disparea in fata tradarii si minciunii.

Pentru urmatorii 45 de ani, sarcina diplomatiei romanesti s-a complicat si mai mult. Diplomatii romani si-au concentrat eforturile dupa incheierea razboiului pentru a obtine conditii avantajoase de pace pentru tara. Nu au avut sorti de izbanda. Romania nu a primit statut de stat cobeligerant si a platit despagubiri grele de razboi Rusiei comuniste, fiind fortata sa acepte si dominatia ideologica a acesteia.
Incepand cu 7 noiembrie 1947, sub conducerea noului Ministru de Externe Ana Pauker, o reprezentatanta de frunte a comunismului international, aparatul diplomatic al Romaniei a fost treptat inlocuit de muncitori fara pregatire diplomatica, in majoritate femei, care au devenit personajele multor incidente neplacute. In timp, Ministerul de Externe al Romaniei a devenit mai mult un vehicul de acoperire pentru agentii securitatii decat un serviciu diplomatic. Noua ideologie comunista a carei adepta ferventa era Ana Pauker nu permitea ca un stat socialist sa aiba relatii de prietenie cu „imperialistii” anglo-americani. Singurele tari asupra carora isi indrepta atentia Romania erau Rusia sovietica si aliatii sai comunisti, de la Germania de Est pana la China.
Preluarea puterii in Partidul Muncitoresc Roman de catre Gheoghe Gheorgiu-Dej in 1948 si indepartarea Anei Pauker aduce si o noua abordare a politicii externe romanesti. Pe de o parte era ridicata in slavi „invatatura comunista” sovietica -  indicatiile Moscovei erau indeplinite 200%, facand din Romania o fortareata a comunismului care nu carteste, pe de alta parte teroarea activistilor comunisti asupra populatiei atingea cote extreme, impiedicand orice forma de liberalizare. Romania se indeparteaza in acest fel de vecinii sai si de curentul european al comunismului, care ducea la miscari de revolta in Ungaria si Polonia. Ajutorul dat pentru zdrobirea revolutiei de la Budapesta din 1956 nu va fi trecut cu vederea usor mai tarziu de vecinii maghiari, care oricum nu ne iubeau prea mult, din cauza problemei transilvane. Sigur pe supusii sai romani, liderul sovietic Nikita Hrusciov a dorit sa dea un semn de bunavointa occidentului si a retras armata rosie din Romania in iunie 1958.
Ultima parte a istoriei comuniste romanesti, scrisa sub conducerea de fier a lui Nicolae Ceausescu, a reprezentat de fapt izolarea si mai accentuata a Romaniei pe plan international. Desi aparent Ceausescu a facut gesturi rebele fata de Moscova, asa cum a fost condamnarea invaziei sovietice in Cehoslovacia in 1968, realizand probabil imposibilitatea unei mentineri pasnice a unui regim comunist in Romania si nemaiavand incredere in apropiatii sai tovarasi comunisti, acesta a instaurat o dictatura personala care contrazicea pana si reformele gorbacioviste ale „marelui frate” de la rasarit. Actele sale de teroare imptriva propriului popor au ingrozit tarile occidentale care, desi nu deschis, incurajau orice forma de exprimare a opozitiei fata de politicile aberante ale unui personaj rupt complet de realitate.
Anul 1989, atat de plin de schimbari democratice in Europa, a gasit Romania inca o data izolata international, incapabila sa profite pe deplin de schimbarile vremii si fara o clasa politica pregatita sa isi asume proiectarea viitorului tarii.
Diplomatia lipsei de diplomatie a fost la ea acasa in Romania socialista.

Iata motivele pentru care puterea a ajuns in 1989 repede in mainile lui Ion Iliescu, un profesionist al sistemului socialist, atat politic dar si administrativ. Indiferent daca la conferinta americano-sovietica din decembrie 1989 din Malta cele doua superputeri, S.U.A si U.R.S.S., au redesenat sau nu sferele de influenta agreate la sfarsitul celui de al doilea razboi mondial, existau putine persoane in Romania care sa aiba expertiza si increderea vecinilor Romaniei necesare stabilizarii interne rapide a situatiei post-Ceausescu. Sosirea imediata din exil a figurilor marcante ale partidelor istorice romanesti la Bucuresti a declansat o competie democratica pe care comunistul Iliescu nu era dispus sa o accepte. Speculand lipsa de decizie a comandantilor militari romani, implicati in reprimarea revolutiei si relatiile directe ale grupului sau cu Moscova, Iliescu a preluat rapid controlul parghiilor de comanda si l-a eliminat urgent pe principalul adversar, Nicolae Ceausescu, devenit indezirabil pe toate fronturile. Cateva luni mai tarziu, credincios metodelor proletare ale luptei de clasa deprinse la scoala ideologica a Kremlinului, Iliescu a fost gata sa accepte confruntari civile intre detasamente de mineri si locuitorii Bucurestiului pentru a pastra puterea. Insusi Regele Mihai I al Romaniei a fost impiedicat sa revina in tara de teama unei rasturari a noii conduceri, formate in majoritate dintr-un melanj de fosti activisti comunisti, ofiteri de securitate sub acoperire si revolutionari cinstiti sau nu.
Corpul diplomatic roman, in componenta caruia se gaseau si probabil se mai gasesc inca agenti ai fostei securitati ceausiste, persoane puternic contestate de organizatiile romanesti din exil, a trecut cu sirg la indeplinirea noii sale misiuni – fardarea adevarului despre Romania. O operatiune sortita, evident, esecului. Tarile occidentale au stiut cu exactitate tot timpul ce se intampla in Romania. Jocul devenit obisnuit in ultimul secol al conducatorilor de la Bucuresti, acela de a incerca sa fie aparent cu toata lumea dar in acelasi timp „independenti”, nu mai putea convinge pe nimeni.
Occidentul a cerut dovezi clare de aderenta a Romaniei la valorile societatilor democratice. Si, de ce sa nu fim corecti, inca un lucru „minor” - controlul economiei romanesti. La Bucuresti, raspunsul a constat in instituirea unei retorici provestice  dublata de privatizari scandaloase si devalizari banditesti ale finantelor tarii, in numele unei strategii patriotarde de pastrare a parghiilor economiei in maini romanesti. Isi mai aminteste cineva de fondul „Libertatea”? Nici pana azi nu se stie ce s-a intamplat cu sumele donate de populatie, asa cum nu se stie nici cati bani avea Ceausescu. SAFI, FNI? ARO, TRACTORUL, ROMPETROL? Aceasta politica duplicitara a conducatorilor Romaniei, suplimentata de acceptarea discursului nationalist-extremist a lui Vadim Tudor in Parlamentul si Guvernul roman a crescut neincredrea occidentala in sinceritatea noii puteri de la Bucuresti si a dus la indepartarea Romaniei de plutonul tarilor de la Visegrad – Cehia, Slovacia, Polonia si Ungaria, un grup infiintat in 1991 care si-a propus sa coopereze pentru eliminarea mostenirii comuniste si integrare europeana.
Cuvantul „reforma” a devenit foarte repede la moda in Romania dupa 1989. 20 de ani de la caderea comunismului, acesta inca mai este foarte folosit in tara si cand trebuie si cand nu. Sesizand reactiile placute pe care le declanseaza uzitarea repetata a acestuia de partea occidentala, farsorii bucuresteni, care din cand in cand inglobau in echipele lor si unul-doi oameni de valoare si buna credinta, au pedalat pe acest concept vreo 15 ani, construind adevarate perdele de fum care sa acopere mecanismele corupte ce incepeau sa conduca societatea romaneasca. Inutil. Guvernele vest-europene stiau de acum cu cine au de a face si au cerut concret privatizarea, practic trecerea sub control strain a principalelor sectoare economice romanesti.
             O reforma s-a incercat in ultimii 20 de ani si in Ministerul Roman de Externe. Din pacate, rezultatele actiunilor diferitilor ministri de a innoi mentalitatile corpului diplomatic roman nu sunt recunoscute de specialisti ca un succes. Spre exemplu, inlocuirea in timp a efectivelor s-a facut prin metode netransparente, care au asigurat venirea la Ministerul de Externe a unor oameni „de incredere”, dar nu neaparat de valoare. Exceptiile confirma regula.
            Aceasta rezistenta la schimbare, fatada a constiintelor corupte ale noii clase politice romanesti a oferit suficiente scuze Occidentului pentru a nu plasa Romania in primul val al extinderii NATO si UE. Mai ales ca dinspre Moscova soseau amenintari transparente asupra viitorului colaborarii ruso-occidentale in cazul aderarii Romaniei la structurile euro-atlantice, motivate nu neaparat de dorinta de a bloca Romania, cat mai mult de a tine cat mai departe de granitele ruse „parfumul occidental” datator de idei revolutionare. O Rusie destabilizata da si azi fiori de gheata politicienilor europeni si americani. Asa ca Tony Blair promitea ferm in 1999 intrarea in UE iar Bill Clinton ura Romaniei in 2003 sa continue treaba buna inceputa, actiuni menite mai ales ca sa mentina Romania ca suporter al razboiului impotriva Yugoslaviei.
„Da-i Doamne romanului mintea de la urma”, zice un vechi proverb romanesc. Disperarea care a cuprins pe conducatorii Romanei dupa anul 2000 atunci cand au realizat ca mentinerea tarii in afara Europei le va afecta grav viitorul politic a dus la aparitia unei noi zeitati la care clasa politica romaneasca a inceput sa se inchine aproape permanent: aderarea. In numele acesteia se cereau, „fireste”, sacrificii. In incercarea de a imbuna Occidentul, Romania a cedat industria metalurgica, petroliera, auto, distributia electricitatii, gazului, chiar si a apei, ca si controlul sectorului bancar si al telecomunicatiilor unor investitori straini. In ultimul moment se intelegea in sfarsit ca altfel nu se poate. Aproape fiecare dintre aceste acte au generat acuzatii de coruptie care in timp nu au fost dovedite. Singura fapta care este inca in ancheta, inclusiv in ancheta autoritatilor britanice, este cumpararea de catre Romania a celor doua fregate britanice vechi si scumpe. Bucurestiul a cedat in acest ultim ceas tot ce se putea ceda, inclusiv conditiile de egalitate pe pietele muncii europene intre muncitorii romani si cei din tarile care aderasera la UE in 2004: Polonia, Cehia, Ungaria etc. Nu mai conta cum intram in UE, in genunchi sau taras, era important numai sa intram.
In tot acest proces, activitatea diplomatilor romani a constat in incercarile de indulcire a criticilor constante venite din partea statelor europene. Oricat de frumos au stiut acestia sa zambeasca insa, unii chiar deloc, nu au putut acoperi coruptia si incompetenta guvernelor de la Bucuresti. Pentru functionari importanti din minister chiar si cunoasterea unei limbii europene reprezenta o problema.
            Accederea ca membru al NATO si UE nu a insemnat insa si sfarsitul problemelor pentru Romania. Daca in NATO lucrurile sunt ceva mai simple, onoarea tarii fiind pastrata cu pretul vietilor ostasilor romani, nu acelasi lucru putem spune despre relatiile cu UE. Coruptia, devenita  temelie a societatii romanesti, nu este acceptata de tarile europene ca politica de stat si aici, vorba ceea, politicienii romani s-au cam impiedicat. Romania nu este astazi in stare nici macar sa foloseasca fondurile de dezvoltare puse la dispozitie de Uniunea Europeana. Faptul ca aceste fonduri sunt greu de furat face ca interesul pentru manevrarea acestora sa fie scazut din partea administratiei romanesti.
            Cu se ocupa azi diplomatia romana? In afara de matrapazlacurile personale care au sau nu legatura cu cetateni romani rezidenti in diferite state, angajatii ambasadelor si consulatelor romanesti continua sa incerce sa pacaleasca partenerii occidentali asupra realitatilor romanesti. Dovada insa ca vesticii au propriile surse de informare corecta sunt atacurile virulente la adresa Romaniei venite din partea guvernelor si parlamentelor europene. La 3 ani de la aderare, exista inca in functiune un mecanism de monitorizare a justitiei romanesti, cel mai bun exemplu ca tarile occidentale nu au incredere in autoritatile romane. Incapabili sa castige credibilitate in plan extern, nici macar fata de diaspora romana, serviciul diplomatic al Romaniei se prezinta astazi ca un detasament de functionari indoctrinati, rigizi si in majoritate incompetenti. Metodele de lucru pe care acestia le releveaza fata de comunitatile romanesti din strainatate sunt graitoare pentru nivelul de abordare al problematicilor dinamice cu care se confrunta.

Incercarile insistente ale MAE de a prezenta astazi atat trecutul istoric dar si realitatile romanesti intr-o lumina cu reflexe de marketing corporatist lipsit de consistenta si viziune nu modifica foarte mult imaginea de servilism practicat de Ana Pauker in vremea lui Stalin. Doar directia spre care se indreapta acest fluviu de bunavointa fortata, ornamentat cu zambete intepenite, s-a schimbat de la est la vest.
              130 de ani de experienta diplomatica a Romaniei in relatia cu tarile Europei occidentale, momentele de amicitie si lungile perioade de indepartare si conflict, putinele secvente de satisfactie a apartenentei la familia culturala europeana dar si extinsa izolare ar fi trebuit sa ne invete pana acum in ce fel trebuie sa comunicam si sa ne prezentam international.
Diplomatia trebuie sa se bazeze pe adevar si libertate.



Costel Petre

2 comments:

C. Petre - R3M said...

Documentele publicate de WikiLeaks despre relatiile diplomatice americane confirma nu pentru prima data ca diplomatia este departe de ceea ce pretinde a fi:

http://www.nytimes.com/2010/11/29/world/29cables.html?pagewanted=1&_r=1&hp

C. Petre - R3M said...

daca mai era nevoie de inca o confirmare: 130 de ani de interese http://www.hotnews.ro/stiri-opinii-8148281-franta-centrale-nucleare-aderarea-schengen-partea-nevazuta-unei-afaceri.htm