Romania isi numeste singura reprezentanti in comunitatea romaneasca din Marea Britanie

      Asa cum sta bine unei tari nedemocratice, in care parerea cetatenilor obisnuiti nu prea conteaza, Romania si-a numit saptamana trecuta niste reprezentanti ai comunitatii romanesti in Marea Britanie. E la moda se pare in cadrul politicii PDL, pentru ca si organizatia PDL Diaspora a avut in momentul infiintarii o conducere formata exclusiv din oameni care locuiesc in Romania (halal diaspora!).
      Puterea de la Bucuresti, ingrijorata probabil de criticile tot mai virulente ale celor care au parasit Romania pentru ca nu au mai putut suporta incompetenta si coruptia clasei politice, a decis sa ia masuri drastice si sa nu mai dialogheze decat cu cei care stiu sa pupe papucul sultanului (presedintelui, ministrului, ambasadorului) mai cu foc, vesnici abonati la faramiturile care li se arunca de la masa guvernului roman. Pentru ca acesta este si tratamentul corect pe care il merita acesti umili lautari, gata oricand sa isi laude tara contra unui onorariu de mizerie.
      Aceasta gasculita infiintata si hranita de Ambasada Romaniei si Fundatia Ratiu cu bani de la bugetul Romaniei si Marii Britanii, din care fac parte fosti anjatati ai Ministerului de Externe al Romaniei si ai altor structuri ale statului roman, doreste sa se erijeze in purtatoare de cuvant a romanilor din Marea Britanie. Desigur, nici nu prea conteaza in opinia lor faptul ca nimeni din comunitatea romanesca nu le-a dat acest drept. Este suficient pentru ei daca Ambasada Romaniei ii cheama si ii mangaie pe buzunare cu ceva contracte care sa ii indemne sa se aplece mai bine si sa cante mai dulce in fata stapanilor de la Bucuresti.
      Nu avem nimic impotriva ca persoane particulare din cadrul comunitatii romanesti sa aiba discutii (pentru ca de realizari nu poate fi vorba) cu autoritatile romane, dar avem rugamintea ca nimeni sa nu vorbeasca in numele nostru fara sa ne ceara mai intai permisiunea. Poate ca nu ar fi  rau ca cei care graviteaza in jurul familiei Ratiu si urmasii marelui Ion Ratiu sa inteleaga mai bine valorile pentru care a luptat acesta toata viata.
      Iar reprezentantilor puterii de la Bucuresti, care prefera sa aranjeze vizite secrete in Romania pentru laudatori platiti, in loc sa se deplaseze ei insisi pentru a vorbi cu romanii din strainatate, le adresam public invitatia de a veni la Londra si a se intalni direct cu romanii de aici, daca au curaj!

Costel Petre
Consiliul Consultativ al Comunitatii Romanesti din Marea Britanie

Comunicat

Catre
Comunitatea romaneasca din Marea Britanie

Dragi romani,

      In aceste zile, Marea Britanie, tara in care am ales sa traim permanent sau doar temporar, trece prin momente de criza foarte grava. Ca un blestem, acest cuvant, criza, ne urmareste se pare pe noi, romanii, oriunde am fi.

      In urma alegerilor generale de la 6 mai, niciunul dintre partidele britanice un a obtinut majoritatea parlamentara, ceea ce a condus la o stare de incertitudine in ceea ce priveste viitorul politic al tarii. Pentru noi, romanii, aceasta situatie creste si mai mult nesiguranta care a caracterizat comunitatea romaneasca in ultimii ani, din cauza discriminarii cetatenilor romani si bulgari de catre guvernul laburist. Din pacate pentru Partidul Laburist, nedreptatirea romanilor si bulgarilor nu le-a adus nici un fel de folos in campania electorala care s-a incheiat.

      In aceste momente de neliniste, dorim sa va asiguram de intreaga noastra solidaritate cu voi, cei care ati dorit sa va schimbati destinul incercandu-va norocul intr-o tara straina, departe de tara in care v-ati nascut, de unde coruptia si conditiile de trai inacceptabile v-au izgonit.

      Poate mai mult decat oricand, este necesar ca romanii din Marea Britanie sa se apropie unii de altii pentru a putea depasi impreuna momentele unice pe care le traversam in aceste zile. Va rugam, dragi romani, sa fim pregatiti sa ne unim vocile pentru a putea face fata noii realitati politice din aceasta tara.

In acelasi timp, dorim sa va transmitem din toata inima un mesaj de incredere in sistemul democratic din Marea Britanie, care este un model pentru multe tari din lume si care are in interiorul sau oameni care cred mai mult decat orice in dreptul fiecaruia de a fi propriul lui stapan.

      Romanii imigranti din Marea Britanie sunt cetateni ai Uniunii Europene care pot sa isi apere la nevoie drepturile care decurg din aceasta calitate de cetatean european.

Costel Petre
Presedinte
Consiliul Consultativ al Comunitatii Romanesti din Mare Britanie

Trei intr-o barca

     A face referire la campania pentru alegerile parlamentare britanice care tocmai s-a incheiat, fara sa ne ingaduim o farama de umor folosind titlul capodoperei lui Jerome K. Jerome, ar fi, fara indoiala, o greseala de neiertat. Atat de multe sunt asemanarile intre realitatea momentului actual din Marea Britanie si cea a anului 1889, descrisa de marele autor, incat alaturarea lor este aproape naturala. Si de ce n-ar fi? Scrisa azi, dupa aproape 140 de ani, o povestire asemanatoare ar fi oare foarte diferita? Probabil ca nu. Ce ar vedea azi diferit fata de timpurile acelea un calator care urca fara graba, asa ca in nuvela amintita, pe firul Tamisei, de la Kingston upon Thames pana la Oxford? Si mai interesant ar fi sa aflam poate ce ar observa un calator roman intr-o astfel de calatorie?

     In primul rand, ca si eroii lui Jerome, ar descoperi probabil ca plecarea din Londra nu e o treaba tocmai simpla, chiar si dupa aproape un secol si jumatate, sistemul de transport londonez fiind tot atat de complicat azi, ca si atunci. Si ca, la fel ca acum 14 decenii, unii dintre respectabilii cetateni britanici „dorm” la serviciul lor onorabil si extrem de bine platit de bancher, uneori cu consecinte dramatice pentru restul societatii britanice si intr-adevar al intregi lumi. In sfarsit, ca aproape toata lumea se plange si azi, ca si atunci, ca munceste prea mult si ca are nevoie de o vacanta.

     Neschimbate, la locul lor, sunt si restul atractiilor Tamisei, aproape toate. Protejate frumos de National Trust, care ii face pe britanici renumiti pentru grija fata de patrimoniul lor cultural, au ramas nemiscate si palatul Hampton Court, si insula Maimutei, insula Magna Carta si chiar si poeticul satuc Marlow.

     Cu toate acestea, nu chiar totul a ramas neclintit intre Kingston si Oxford. Oamenii sunt in general cam aceiasi, toata zona Angliei din jurul Londrei fiind de cateva secole un Babilon al natiunilor si civilizatiilor de pe toate meridianele si de toate culorile. Mult mai important insa, numele poporului locuitor al malurilor Tamisei a evoluat. Incepand cam cu perioada in care Jerome isi scria povestirile, „britanic” urma sa fie din ce in ce mai mult folosit in loc de „englez”, „scotian” sau „galez”. „Irlandez” este o poveste prea dureroasa pentru toata lumea pentru a o discuta cu aceasta ocazie. Schimbarea aceasta inca se mai intampla si azi atata vreme cat Primul-Ministru Gordon Brown a simtit nevoia sa reaprinda dezbaterea pe aceasta tema imediat ce l-a inlocuit fara alegeri pe predecesorul sau, Tony Blair. Cat de „britanici” au devenit toti cei care si-au „aruncat ancora” pe meleagurile acestea in atata amar de ani e o chestiune care nu si-a gasit un raspuns clar inca. Miile si miile de imigranti care sosesc in fiecare an in Marea Britanie sunt o dovada elocventa a realitatii. E posibil ca un calator avizat sa observe azi ca „I beg your pardon” a fost inlocuit destul de mult cu „what?” iar „yo!” poate fi folosit pentru a te adresa chiar si Primului-Ministru... daca esti Presedintele-cowboy al unei tari cu multe bombe nucleare.

     In rest, lumea e la fel de plina de neprevazut ca si acum 140 de ani iar Marea Britanie la fel de increzatoare in viitorul sau, care se va implini alaturi de restul omenirii sau separat. De aproape un secol si jumatate, barca nationala britanica merge insa mereu impotriva curentului, ca in scrierile lui K. Jerome, mereu dinspre un Kingston aglomerat si galagios catre un Oxford linistit, patriarhal. Dorinta aceasta de indepartare de zgomotele unei lumi prea invadatoare a pacii interioare sta si azi la rascrucea felului de a fi „britanic”. Fie ca acest lucru isi are radacinile in subconstiinta de locuitori ai unei insule limitate ca intindere, fie ca se datoreaza unui sentiment de siguranta al rostului lor istoric pe fata acestui pamant, a fi britanic inseamna fara indoiala sa depui de fiecare data supremul efort de a spune „excuse me” si a te indeparta ridicand imperceptibil o spranceana mustratoare. Restul lumii numeste aceasta „stil” si e gata sa il adore, critice, copieze, desfiinteze, adopte, repudieze, exploateze, dinamiteze, etcetera, etcetera, etcetera.

     Nu intamplator campania electorala tocmai incheiata s-a desfasurat in perimetrul  acestor doua coordonate extrem de sensibile pentru poporul britanic: imigratie si stil. Sub arcul de bolta fisurat al situatiei economice discutabile, in spectrul agonizant al razboiului,  aceste doua pumnale ucigatoare au pandit permanent asupra celor 3 principali candidati la functia de Prim-Ministru al Regatului Unit al Marii Britanii si Irlandei de Nord. Calatoria lor de o luna de zile, aproape intocmai celei descrise de Jerome, dar intr-o barca ce ii va duce nu la Oxford, ci in Downing Street numarul 10, a fost cu siguranta una nu lipsita de momente interesante. Sub ochiul scrutator al mass-mediei britanice care si-a adus si de data aceasta aportul extrem de important la realizarea contactului direct intre cetateni si politicieni, David Cameron (Partidul Conservator), Nick Clegg (Partidul Liberal-Democrat) si Gordon Brown (Partidul Laburist) s-au straduit sa ofere alegatorilor spectacolul unei lupte incinse pentru functia de sef al guvernului. Daca au reusit sau nu, vom vedea in aceasta noapte, in functie de cati britanici vor participa la vot. Daca procentul acestora va fi asemanator celui inregistrat la alegerile din Bucuresti de acum 2 saptamani, putem concluziona ca efortul celor 3 lideri de partid a fost inutil si ca recentele scandaluri politice au afectat grav relatia dintre clasa politica si societate. Dar daca peste jumatate din alegatori vor vota, vom putea intelege ca poporul britanic are inca ceva de spus acestor politicieni. Cine va primi insa cele mai multe voturi? Si mai ales, cine va castiga mai multe locuri in parlament, pentru ca imperfectiunile sistemului electoral britanic pot oferi surprize? Totul depinde de cum au raspuns candidatii la cele doua provocari ale momentului: imigratia si stilul.

     Daca in ceea ce priveste imigratia, toti cei 3 candidati importanti au o solutie proprie, de la amnistie generala pana la limite numerice circumstantiale, nu acelasi lucru se poate spune despre stil. Gordon Brown a hotarat sa incerce sa ne convinga ca ramane fidel la acest capitol clasei muncitoare pe care Partidul Laburist inca pretinde ca o reprezinta, anuntand ca ramane un om dedicat hotararilor si nu stilului. Ah, dar cat de mult i-ar fi folosit „o picatura de stil”, vorba genialei reclame romanesti, in discutia cu doamna Gillian Duffy! Momentul acela de neatentie la stil ar putea sa il urmareasca pe Brown tot restul vietii, daca va pierde in aceasta noapte! Pentru ca la urma urmelor despre stil este vorba in „propozitie”. Despre stilul de a conduce o tara intr-un mod in care fiecare sa se simta liber, dar implicat, satisfacut de corectitudinea sistemului dar si contribuitor cinstit la functionarea acestuia. Despre un sistem care in ultimii 10 ani de politica laburista a produs o intreaga clasa sociala dependenta de ajutoarele de stat, o clasa ce a devenit din ce in ce mai des o sursa de amenintari pentru linistea si satisfactia vietii contribuitorilor cinstiti. Acestea sunt taberele: dependenti si contribuitori. „Intre cei care trag si acei ce sunt trasi”, cum scria demult un poet roman ce s-a dorit probabil mereu si a si reusit sa devina politician. Vom vedea diseara care dintre acestia sunt mai multi si mai hotarati.

Restul lumii poate sa astepte un pic.

     Contra curentului, barca britanica aluneca incet, incet, iar orice bataie de vasla se cere a se face cu grija, caci apele sunt, ca intotdeauna, involburate.