Trei intr-o barca

     A face referire la campania pentru alegerile parlamentare britanice care tocmai s-a incheiat, fara sa ne ingaduim o farama de umor folosind titlul capodoperei lui Jerome K. Jerome, ar fi, fara indoiala, o greseala de neiertat. Atat de multe sunt asemanarile intre realitatea momentului actual din Marea Britanie si cea a anului 1889, descrisa de marele autor, incat alaturarea lor este aproape naturala. Si de ce n-ar fi? Scrisa azi, dupa aproape 140 de ani, o povestire asemanatoare ar fi oare foarte diferita? Probabil ca nu. Ce ar vedea azi diferit fata de timpurile acelea un calator care urca fara graba, asa ca in nuvela amintita, pe firul Tamisei, de la Kingston upon Thames pana la Oxford? Si mai interesant ar fi sa aflam poate ce ar observa un calator roman intr-o astfel de calatorie?

     In primul rand, ca si eroii lui Jerome, ar descoperi probabil ca plecarea din Londra nu e o treaba tocmai simpla, chiar si dupa aproape un secol si jumatate, sistemul de transport londonez fiind tot atat de complicat azi, ca si atunci. Si ca, la fel ca acum 14 decenii, unii dintre respectabilii cetateni britanici „dorm” la serviciul lor onorabil si extrem de bine platit de bancher, uneori cu consecinte dramatice pentru restul societatii britanice si intr-adevar al intregi lumi. In sfarsit, ca aproape toata lumea se plange si azi, ca si atunci, ca munceste prea mult si ca are nevoie de o vacanta.

     Neschimbate, la locul lor, sunt si restul atractiilor Tamisei, aproape toate. Protejate frumos de National Trust, care ii face pe britanici renumiti pentru grija fata de patrimoniul lor cultural, au ramas nemiscate si palatul Hampton Court, si insula Maimutei, insula Magna Carta si chiar si poeticul satuc Marlow.

     Cu toate acestea, nu chiar totul a ramas neclintit intre Kingston si Oxford. Oamenii sunt in general cam aceiasi, toata zona Angliei din jurul Londrei fiind de cateva secole un Babilon al natiunilor si civilizatiilor de pe toate meridianele si de toate culorile. Mult mai important insa, numele poporului locuitor al malurilor Tamisei a evoluat. Incepand cam cu perioada in care Jerome isi scria povestirile, „britanic” urma sa fie din ce in ce mai mult folosit in loc de „englez”, „scotian” sau „galez”. „Irlandez” este o poveste prea dureroasa pentru toata lumea pentru a o discuta cu aceasta ocazie. Schimbarea aceasta inca se mai intampla si azi atata vreme cat Primul-Ministru Gordon Brown a simtit nevoia sa reaprinda dezbaterea pe aceasta tema imediat ce l-a inlocuit fara alegeri pe predecesorul sau, Tony Blair. Cat de „britanici” au devenit toti cei care si-au „aruncat ancora” pe meleagurile acestea in atata amar de ani e o chestiune care nu si-a gasit un raspuns clar inca. Miile si miile de imigranti care sosesc in fiecare an in Marea Britanie sunt o dovada elocventa a realitatii. E posibil ca un calator avizat sa observe azi ca „I beg your pardon” a fost inlocuit destul de mult cu „what?” iar „yo!” poate fi folosit pentru a te adresa chiar si Primului-Ministru... daca esti Presedintele-cowboy al unei tari cu multe bombe nucleare.

     In rest, lumea e la fel de plina de neprevazut ca si acum 140 de ani iar Marea Britanie la fel de increzatoare in viitorul sau, care se va implini alaturi de restul omenirii sau separat. De aproape un secol si jumatate, barca nationala britanica merge insa mereu impotriva curentului, ca in scrierile lui K. Jerome, mereu dinspre un Kingston aglomerat si galagios catre un Oxford linistit, patriarhal. Dorinta aceasta de indepartare de zgomotele unei lumi prea invadatoare a pacii interioare sta si azi la rascrucea felului de a fi „britanic”. Fie ca acest lucru isi are radacinile in subconstiinta de locuitori ai unei insule limitate ca intindere, fie ca se datoreaza unui sentiment de siguranta al rostului lor istoric pe fata acestui pamant, a fi britanic inseamna fara indoiala sa depui de fiecare data supremul efort de a spune „excuse me” si a te indeparta ridicand imperceptibil o spranceana mustratoare. Restul lumii numeste aceasta „stil” si e gata sa il adore, critice, copieze, desfiinteze, adopte, repudieze, exploateze, dinamiteze, etcetera, etcetera, etcetera.

     Nu intamplator campania electorala tocmai incheiata s-a desfasurat in perimetrul  acestor doua coordonate extrem de sensibile pentru poporul britanic: imigratie si stil. Sub arcul de bolta fisurat al situatiei economice discutabile, in spectrul agonizant al razboiului,  aceste doua pumnale ucigatoare au pandit permanent asupra celor 3 principali candidati la functia de Prim-Ministru al Regatului Unit al Marii Britanii si Irlandei de Nord. Calatoria lor de o luna de zile, aproape intocmai celei descrise de Jerome, dar intr-o barca ce ii va duce nu la Oxford, ci in Downing Street numarul 10, a fost cu siguranta una nu lipsita de momente interesante. Sub ochiul scrutator al mass-mediei britanice care si-a adus si de data aceasta aportul extrem de important la realizarea contactului direct intre cetateni si politicieni, David Cameron (Partidul Conservator), Nick Clegg (Partidul Liberal-Democrat) si Gordon Brown (Partidul Laburist) s-au straduit sa ofere alegatorilor spectacolul unei lupte incinse pentru functia de sef al guvernului. Daca au reusit sau nu, vom vedea in aceasta noapte, in functie de cati britanici vor participa la vot. Daca procentul acestora va fi asemanator celui inregistrat la alegerile din Bucuresti de acum 2 saptamani, putem concluziona ca efortul celor 3 lideri de partid a fost inutil si ca recentele scandaluri politice au afectat grav relatia dintre clasa politica si societate. Dar daca peste jumatate din alegatori vor vota, vom putea intelege ca poporul britanic are inca ceva de spus acestor politicieni. Cine va primi insa cele mai multe voturi? Si mai ales, cine va castiga mai multe locuri in parlament, pentru ca imperfectiunile sistemului electoral britanic pot oferi surprize? Totul depinde de cum au raspuns candidatii la cele doua provocari ale momentului: imigratia si stilul.

     Daca in ceea ce priveste imigratia, toti cei 3 candidati importanti au o solutie proprie, de la amnistie generala pana la limite numerice circumstantiale, nu acelasi lucru se poate spune despre stil. Gordon Brown a hotarat sa incerce sa ne convinga ca ramane fidel la acest capitol clasei muncitoare pe care Partidul Laburist inca pretinde ca o reprezinta, anuntand ca ramane un om dedicat hotararilor si nu stilului. Ah, dar cat de mult i-ar fi folosit „o picatura de stil”, vorba genialei reclame romanesti, in discutia cu doamna Gillian Duffy! Momentul acela de neatentie la stil ar putea sa il urmareasca pe Brown tot restul vietii, daca va pierde in aceasta noapte! Pentru ca la urma urmelor despre stil este vorba in „propozitie”. Despre stilul de a conduce o tara intr-un mod in care fiecare sa se simta liber, dar implicat, satisfacut de corectitudinea sistemului dar si contribuitor cinstit la functionarea acestuia. Despre un sistem care in ultimii 10 ani de politica laburista a produs o intreaga clasa sociala dependenta de ajutoarele de stat, o clasa ce a devenit din ce in ce mai des o sursa de amenintari pentru linistea si satisfactia vietii contribuitorilor cinstiti. Acestea sunt taberele: dependenti si contribuitori. „Intre cei care trag si acei ce sunt trasi”, cum scria demult un poet roman ce s-a dorit probabil mereu si a si reusit sa devina politician. Vom vedea diseara care dintre acestia sunt mai multi si mai hotarati.

Restul lumii poate sa astepte un pic.

     Contra curentului, barca britanica aluneca incet, incet, iar orice bataie de vasla se cere a se face cu grija, caci apele sunt, ca intotdeauna, involburate.